De la moartea în Adam la Viaţa în Hristos

Introducere

 

Pe durata Postului Mare purcedem într-un pelerinaj spiritual, şi în toate serviciile liturgice contemplăm la trădarea, patimile şi moartea pe cruce a Domnului. În acest context putem adresa câteva întrebări: De ce a fost nevoie de o moarte atât de cruntă pentru iertarea omului? Dacă Scriptura blestemă pe tot „cel spânzurat pe lemn”, de ce a trebuit ca Mântuitorul să piară într-o ipostază atât de josnică? O variantă scurtă de răspuns ar fi următoarea: primul om l-a ofensat pe Creator urcându-se într-un pom pentru a-i culege şi gusta rodul. Ofensa putea fi reparată printr-o altă urcare pe lemn, pentru culegerea de roade spirituale aduse în urma unui sacrificiu.

Păcatul protopărinţilor Adam şi Eva a adus ceva neplanificat pentru întreaga umanitate: moartea.[1] Această ofensă a fost însă răsplătită prin jertfa Mântuitorului, ce ne-a readus mai aproape de Dumnezeu-Tatăl.[2]

 

Moartea în Adam

 

Prima carte a Scripturii ne revelează o strânsă legătură între primii oameni şi Dumnezeu: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”[3]. Sf. Irineu din Lyon clarifică acest verset: „chipul lui Dumnezeu este Fiul, după chipul căruia a fost făcut omul; și pentru aceasta El S-a arătat la sfârșitul vremurilor, ca să arate chipul asemănător cu Sine.”[4]

La momentul creării, omul a fost onorat cu desfătările Raiului, dar şi cu o legătură strânsă cu Creatorul. Psalmistul spune despre om: „Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.  Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.”[5]

Sf. Grigore de Nyssa afirmă că demnitatea ființei umane constă în faptul că, prin însăși natura sa, omul este mai presus de toată creația, fiind creat după imaginea Creatorului, și stăpânește liber și cu deplină autoritate asupra dorințelor sale.[6] Demnitatea fiinţei umane este aşadar, imaginea lui Dumnezeu impregnată în ea. Sf. Vasile cel Mare, scrie: „Căci tu ai zidit pe om, ţărână luând din pământ, şi cu chipul tău, Dumnezeule, l-ai onorat, şi în raiul desfătării l-ai aşezat.”[7]

Demnitatea primită de om în creaţie vine însă şi cu responsabilităţi: „El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său. De vei vrea, vei ţine poruncile şi credinţa şi vei face cele bine plăcute.”[8] După Sf. Grigore de Nazians, omul aşezat în Rai, a fost onorat cu liberul arbitru, pentru ca lucrurile bine plăcute să aparţină alegerii lui. Scopul omului era acela de a cultiva plantele nemuritoare, prin care putem înţelege concepţiile divine. Era gol, simplu, neacoperit şi avea de urmat o singură poruncă: aceea de a nu se atinge de un anumit pom. În esenţă, rodul pomului nu era rău, doar că omul era încă incapabil să înţeleagă valoarea acelui fruct. Fructul din Pomul Cunoaşterii nu era altceva decât Contemplarea, la care sunt invitaţi doar cei ce au ajuns la o maturitate spirituală, şi care este interzisă încă celor imaturi şi lacomi.[9]

Porunca divină primordială nu limita libertatea omului și nici nu intervinea în alegerea personală. Dumnezeu dă porunca precum un dar pentru întărirea în tot ce este bun. Încălcând porunca, fiinţa umană îl respinge pe Dumnezeu deschizând poarta păcatului în lume, și implicit a morţii. Când Adam și Eva au nerespectat porunca, au pierdut legătura intimă cu Dumnezeu. Alegerea lor a devenit cauza morții, iar pomul cunoştinţei binelui și răului a devenit instrument al morţii.

Sfânta Scriptură descrie povestea căderii omului din Rai folosind imaginea şarpelui: „Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ…”.[10] Sfânta Tradiţie a perceput în şarpe, inamicul lui Dumnezeu şi al omenirii – pe diavol. Acesta a propus primilor oameni o falsă îndumnezeire, minţind că vor deveni precum Dumnezeu, prin propriile puteri.

Viclenia diavolului în dialogul cu Eva – prima amăgită, a constant în răstălmăcirea cuvintelor divine: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el.”[11] Astfel a fost călcată porunca divină, permiţând intrarea răului în lume. Fructul nu numai că a amăgit, dar a deschis şi ochii asupra goliciunii, aducând: despărţirea de Izvorul vieţii adevărate, moartea trupească şi sufletească. Sf. Ioan Hrisostomul afirmă că, după cum trupul devine cadavru atunci când sufletul îl părăsește, tot așa și sufletul devine mort, când Spiritul Sfânt îl lasă lipsit de energia Sa spirituală.[12]

Căderea protopărinţilor este tragedia omenirii. În loc de a deveni fii și fiice ale lui Dumnezeu, frați și surori unii pentru alţii, și administratori ai creației, oamenii, prin alegerea egoistă, au devenit robi ai răului, dușmani ai semenilor, căzând sub stăpânirea lumii. Creată după chipul lui Dumnezeu, omenirea nu a reușit să ajungă la asemănarea cu El. Ca o consecință a păcatului, voința omului de a alege binele a fost slăbită, iar înclinația către rău a crescut. Prin păcat, ne-am trezit într-o stare de diviziune interioară, întrucât legea păcatului din noi s-a opus legii lui Dumnezeu. Apoi, precum ne învață sfântul apostol Pavel, noi nu facem binele pe care îl iubim, ci mai degrabă răul pe care îl urâm.[13]

Frica și rușinea au fost consecințe suplimentare ale căderii: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.”[14] Frica ne privează de pace, făcându-ne să evităm contactul cu Dumnezeu.

***

Căderea lui Adam nu a şters dragostea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, ci El a continuat să aibă grijă de ea: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.”[15] Mai mult, Dumnezeu asigură că planul Său care cuprinde: creşterea omului spre asemănarea cu El, adopţia divină şi îndumnezeirea, rămân o realitate până la finalul veacurilor.

Imediat după căderea primilor oameni, Dumnezeu promite împlinirea acestui plan prin coborârea în umanitate a Mântuitorului. Sf. Vasile cel Mare sintetizează într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii desfăşurarea şi împlinirea acestui plan:

„Căci nu te-ai întors până în sfârşit de către zidirea ta, pe care ai făcut-o, Bunule, nici nu ai uitat de lucrul mâinilor tale, ci pentru adâncul milei tale în multe chipuri l-ai cercetat: prooroci ai trimis, făcut-ai puteri, prin sfinţii tăi, care bine ţi-au plăcut din fiecare neam; ne-ai grăit prin gura proorocilor, slujitorii tăi; mai înainte vestindu-ne mântuirea, care avea să fie; lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ne-ai pus păzitori. Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin însuşi Fiul tău, prin care şi veacurile le-ai făcut.”[16]

Biserica invită la retrăirea acestei aşteptări în fiecare post al Naşterii Domnului, înainte de Crăciun. În aşteptarea praznicului, textele liturgice redau consecinţele neascultării lui Adam, cum din neînfrânare, umanitatea cade mereu în păcat.

 

Readucerea la viaţă prin Hristos

 

Sf. Atanasie cel Mare spune că Domnul s-a întrupat pentru ca noi să ne îndumnezeim, S-a arătat în trup, ca noi să-L primim pe Tatăl nevăzut, a îndurat răutatea oamenilor, ca noi să moştenim nemurirea,[17] pentru a ne readuce la adevărata viaţă.

Istoria mântuirii este de fapt, istoria iubirii divine pentru umanitate, în aşteptarea de a deveni imagine deplină a modelului Hristos[18]. Chiar în urma păcatului, Dumnezeu caută omul şi îl iubeşte, încheind legăminte din generaţie în generaţie, până la venirea lui Hristos. Prin răstignirea şi moartea Lui pe Cruce, Fiul revine la Tatăl ca şi legământ că această iubire pentru creatură nu va dispărea niciodată. Omul, de acum transformat de iubirea contemplată de ucenici pe muntele Tabor, ajunge la deplinătatea chemării lui.[19]

***

Crucea a fost un instrument al morții pregătit pe Golgota pentru Fiul lui Dumnezeu, nerecunoscut de om. Totuși, acceptând o astfel de moarte, Domnul a transformat instrumentul morții, crucea, într-un pom al vieţii, devenind dătătoare de viață.

Sf. Vasile cel Mare subliniază rolul Cuvântului întrupat: „Acesta fiind strălucirea măririi tale, şi chipul ipostasului tău, şi ţinând toate cu cuvântul puterii sale, nu răpire a socotit a fi întocmai cu tine, Dumnezeu-Tatăl; ci Dumnezeu fiind, de mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat, şi cu oamenii a petrecut, şi din Fecioară sfântă întrupându-se, s-a micşorat pe sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe o formă cu chipul măririi sale. Că de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, bine a voit Fiul tău, cel ce este în sânul tău, ale lui Dumnezeu-Tatăl, să se nască din femeie, din sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, şi a se supune legii, ca să osândească păcatul în trupul său, ca toţi cei morţi în Adam să învieze în acelaşi Hristos al tău. (…) S-a dat pe sine schimb morţii care ne stăpânea, fiind vânduţi păcatului. Şi pogorându-se prin cruce la iad, (…) a dezlegat durerile morţii, (…), s-a făcut începere a celor adormiţi, cel întâi născut din morţi, ca însuşi să fie începătorul tuturor.”[20]

***

Moartea pe Cruce a Domnului nu este un eveniment atât de tragic pe cât ar părea, întrucât nu este un act final, un act de supunere pasivă la victimizare, resemnare la propria soartă. Este mai degrabă începutul noii vieţi pentru cei botezaţi, un nou mod al existenţei în Hristos. Dar această nouă trăire există doar atunci când botezaţii preiau activ crucea – adică nu mai trăiesc pentru ei, în mod egoist – şi trăiesc cu entuziasm dincolo de ei înşişi, pentru aproapele şi Dumnezeu. Prin jertfa Domnului nu mai suntem victime pasive ale mortalităţii în care am fost aruncaţi, pentru că acum putem folosi moartea ca şi început al unui nou mod de viaţă, o naştere la adevărata existenţă ca fiinţe umane.

Credinţa şi mărturisirea lui Hristos aduce o adevărată schimbare în vieţile noastre; din timpul activităţii pământene, înainte de a săvârşi miracole, Domnul cerea sau căuta această credinţă. Prin Sfintele Sacramente, Domnul continuă să fie prezent în mijlocul poporului Său, aşteptând manifestarea credinţei noastre. El le promite apostolilor: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”[21]

 

Noua viaţă în Hristos

 

În noul Adam – Isus Hristos, Dumnezeu a desăvârşit plinătatea creaţiei, iar martorii acestei desărvârşiri au fost apostolii. Ei au fost trimişi până la marginile pământului să dea mărturie despre această lucrare.[22] Semnul vizibil al acestei lucrări este Biserica, cerul nou, pământul nou, noul Ierusalim,[23] iar membrii ei sunt noul popor al Domnului, sfinţii, îndumnezeiţi de Spiritul Sfânt. Înaintea întregului sobor al sfinţilor stă Preacurata Fecioară Maria, împlinirea atâtor prefigurări ale Vechiului Testament – o icoană a Bisericii, simbolul și anticiparea umanității transfigurate de har, modelul și nădejdea nesfârșită pentru toți cei care își îndreaptă pașii spre Ierusalimul ceresc.[24] Împreună cu ea înaintea tronului ceresc sunt „Strămoşii, Părinţii, Patriarhii, Proorocii, Apostolii, Propovăduitorii, Evangheliştii, Mucenicii, Mărturisitorii, Pustnicii”[25], icoane vii ale lui Dumnezeu, martori și purtători ai noii creații. Ei stau înaintea lui Dumnezeu în rugăciune neîncetată; și sunt prezenți printre noi prin harul lui Dumnezeu în moaștele și icoanele lor.

Biserica o proclamă pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, Mama lui Isus Hristos, Pururea Fecioară, fiind venerată în sărbători ale anului liturgic şi în icoane. Ea este modelul perfect al creşterii noastre în sfinţenie.

Sfinţenia este un dar al Spiritului Sfânt prin care devenim asemănători cu Hristos, copii ai Tatălui ceresc. Domnul împărtăşeşte sfinţenia asupra umanităţii şi vine să sălăşluiască în mijlocul ei: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.”[26] Sfinţenia în creştinătate este legată de mărturia de credinţă, exprimată de cele mai multe ori în istorie prin martiriu. Cuvântul martir (martor în greacă) subliniază nu atât suferinţa, cât mai ales mărturisirea lui Hristos.

Biserica îi recunoaşte ca sfinţi şi pe cei ce aleg calea ascetismului, numindu-i venerabili, pentru că în viaţa lor au renunţat la plăcerile lumeşti pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Printe cei cărora li se aduce laudă, sunt şi confesorii credinţei – în cazul Bisericii Române Unite, cei şapte Fericiţi Episcopi Martiri, care prin viaţa lor au întărit Biserica lui Hristos. Lupta mărturisitorilor este lupta pentru adevăr și apărarea lui împotriva diferitelor erezii, precum și mărturisirea bravă a credinței în Hristos, în timpuri de persecuție. O altă manifestare a sfințeniei recunoscută de Biserică este serviciul social dezinteresat pentru cei vulnerabili. Astfel, Biserica îi pomeneşte de asemenea, pe făcătorii de minuni (doctori fără de argint).

Mulți credincioși ai Bisericii noastre au continuat să depună mărturie despre credința lor în adunarea Bisericii din catacombe, prin serviciile divine din case particulare, sau alte locuri. Ei au primit Sfintele Taine în secret și au ascultat emisiunile Sfintei Liturghii la posturi de radio din Vestul Europei. Autoritățile comuniste au persecutat în mod constant Biserica subterană: clerul a fost întemnițat, credincioşii greco-catolici au fost expulzați din instituțiile de învățământ sau de la locurile de muncă. Această perioadă eroică a martiriului a durat din 1948 până în 1989.

Cu veşmântul imbibat de sângele multor martiri, Biserica din timpurile noastre culege roadele pline de har ale sfinţeniei copiilor ei. Mărturisitorii sunt cei care, de dragul veacului viitor, şi-au dat viaţa în veacul trecut. Contribuţia lor la viitorul Bisericii Catolice este pe măsură, pentru că este darul întregii vieţi, până la moartea pe cruce.

***

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, chemându-l la comuniune cu El. Domnul a revelat poporului Său dorința de a comunica și dorința de a-l auzi răspunzând Cuvântului Său, tânjind ca omul să ajungă să-L cunoască îndrăgostit; vrea să îl umple cu dragostea Lui.

Întreaga Scriptură este expresia dorinței lui Dumnezeu de a ridica ființa umană la intimitate cu El. Legea și poruncile, templul și jertfele, zilele sfinte — toate acestea au avut ca scop crearea condițiilor potrivite pentru intimitatea umană cu Dumnezeu.

În Noul Legământ, Dumnezeu face om vrednic să intre în deplină comuniune El – pe Isus Hristos, în Spiritul Sfânt. Mântuitorul a unit în mod nedespărțit în Sine viața lui Dumnezeu și viața omului. Viața noastră în Hristos – rugăciunea noastră – este adâncirea acestui dar al comuniunii.

Omul crește în comuniune cu Dumnezeu participând în comunitatea credincioșilor, Biserica. Aceasta este Trupul lui Hristos, iar cea mai deplină expresie a rugăciunii este rugăciunea eclezială, liturgică, adică serviciul divin. În aceste rugăciuni (mai ales în Sacramente), suntem uniți cu Dumnezeu și cu ceilalţi, iar printr-o singură inimă și voce, formăm familia lui Dumnezeu, gustând de pe pământ viaţa eternă.

 

***

[1] Romani 5, 12: „… precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.”

[2] Romani 5, 21: „… precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.”

[3] Facere 1, 26

[4] Sf. Irineu din Lyon, Demonstrarea predicării apostolice, 22, https://www.ccel.org/ccel/irenaeus/demonstr.preaching_the_demonstration_of_the_apostolic_preaching.html

[5] Psalmul 8, 4-6

[6] Cf. Sf. Grigore de Nyssa, Despre crearea omului, III-IV, https://www.newadvent.org/fathers/2914.htm

[7] Dumnezeieştile şi sfintele Liturghii ale celor dintru sfinţi părinţilor noştri Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare şi Grigore Dialogul, (de acum Liturghierul), Blaj, 1931, p. 140

[8] Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 15, 14-15

[9] Cf. Sf. Grigore de Nazians, Omilii, 45, VIII, https://www.newadvent.org/fathers/310245.htm

[10] Facere 3, 1

[11] Facere 3, 6

[12] Sf. Ioan Hrisostomul, Omilii la Efeseni, (cap. 5, vers. 14), https://www.newadvent.org/fathers/230118.htm

[13] Cf. Romani 7, 19-21: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.”

[14] Facere 3, 8

[15] Facere 3, 21

[16] Liturghier, p. 141

[17] Cf. Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 54, https://www.newadvent.org/fathers/2802.htm

[18] Cf. Sf. Irineu din Lion, Adversus Hæreses, Cartea a V-a, cap. 16, 2,

https://www.newadvent.org/fathers/0103516.htm

[19] Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Apostolică Orientale Lumen, 15 https://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/apost_letters/1995/documents/hf_jp-ii_apl_19950502_orientale-lumen.html

[20] Liturghier, pp. 141-142

[21] Matei 28, 20

[22] Cf. Marcu 16, 15: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.”

[23] Cf. Apocalipsă 21, 1-2: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.”

[24] Sf. Ioan Paul al II-lea, op. cit., 6

[25] Liturghier, p. 91

[26] Ioan 14, 23